Încrederea în sine este unul dintre cele mai căutate subiecte. Se scrie mult despre asta și se citește mult. Încrederea este la mare căutare în această perioada și are sens să fie așa. Este sănătos să vrem să avem încredere în noi și să nu ne simțim bine când nu avem. Ce înseamnă, de fapt, să simți că ai încredere în ține? Înseamnă să știi că te poți baza pe capacitățile tale fizice sau psihice pentru a face ceea ce îți dorești și, dacă ne gândim mai bine, în primul rând pentru a supraviețui și pentru a te descurca în general în viață. Dincolo de asta vorbim despre succes, despre atingerea obiectivelor, despre aventuri și despre risc. Însă până ajungem la riscuri și putere, este nevoie să înțelegem care sunt bazele încrederii în sine, cum se formează si cum se poate bloca din dezvoltare.

Încrederea în sine se formează încă din copilărie și este dependentă în mod direct de nevoile de relație și de cele de autonomie. Atunci când un copil simte că este important pentru părinții lui, când simte că lucrurile pe care le face sunt importante, apreciate, fie ele și mărunte atunci el capătă un simt am valorii personale. Această valoare personală are mult de-a face cu încrederea în sine. Mai departe, atunci când un copil își dorește să exploreze și să facă lucruri singur are nevoie să fie lăsat și încurajat. Așa își va clădi încrederea în forțele proprii. Copiii încă de mici vor să mănânce singuri, să își aleagă hainele, vor să exploreze obiectele și locurile, iar ei trebuie să fie lăsați să își descopere și să își folosească abilitățile. Practic așa se și dezvoltă aceste abilități, iar oprirea copilului din aceste activități va avea drept consecință o dezvoltare slabă a sentimentului de auto-eficacitate. Noi, oamenii, avem nevoie să ne dezvoltăm acest sentiment al auto-eficacității pentru a ne permite să începem să facem lucruri, să ne asumăm responsabilități și pentru a face față greutăților și obstacolelor vieții. Deci, cu cât un copil este mai încurajat să facă singur lucrurile pe care preferă să le facă singur, cu cât este mai apreciat, validat și valorizat pentru acele lucruri mici sau mari pe care le face singur cu atât își va dezvoltă sentimentul auto eficacității și un simț sănătos al valorii personale, iar asta va egala cu încrederea în sine. La baza despre asta este vorba.

O lipsa a încrederii în sine presupune o anticipare a eșecului, o lipsa de încredere în capacitățile personale, o lipsa de valorizare a rezultatelor personale. Deseori oamenii care simt că nu au încredere în ei au sentimentul că ceea ce fac ei nu este mare lucru, că ceilalți fac mult mai bine, se compară cu cei din jur și se văd veșnic pierzători, nu se încumetă să își asume prea multe responsabilități, nu au curaj să viseze sau să își propună anumite obiective ori visează și renunță pe parcurs, se simt deznădăjduiți și fac lucrurile cu frică și rușine. Este o experiență cât se poate de neplăcută și destabilizantă care te poate prinde într-un blocaj în care te simți fără scăpare.

Felul în care oamenii gestionează această lipsă de încredere în sine diferă de la unul la altul. Jeffrey Young, cel care a creat schemele cognitive emoționale, ne-a arătat că fiecare dintre noi avem scheme disfuncționale pe care le-am căpătat în copilărie care au pornit de la satisfacerea precară a unor nevoi emoționale, fapt ce ne-a forțat să ne adaptăm la unele lucruri nu neapărat sănătoase pentru noi. Spre exemplu, pentru oamenii cărora le lipsește încrederea în forțele proprii de a se descurca și de a reuși în viață el a numit Schema Vulnerabilității și a constatat că oamenii pot gestiona în trei feluri diferite aceste sentimente: 1. Capitulează în fața sentimentelor și ideilor degradante despre sine și se comportă că atare, 2. Evită cu orice preț situațiile în care trebuie să își manifeste abilitățile și capacitățile și 3. Supracompensează, acest lucru însemnând că acționează în formă opusă capitulării și caută cu orice preț să își dovedească abilitățile și capacitățile și nu se pot opri la limitele sănătoase ajungând chiar să se pună în pericol pentru a demonstra că ei sunt capabili. Aceste trei variante nu sunt sănătoase dar reprezintă modalitățile de adaptare la sentimentele de lipsa de încredere și la credințele despre sine atașate.

Am menționat mai sus riscul, puterea și vulnerabilitatea. Vulnerabilitatea are o fațetă sănătoasă și una nesănătoasă. Atunci când vorbim despre o lipsă de încredere și despre sentimente copleșitoare în fața cărora ne simțim neputincioși cu siguranță vorbim despre o vulnerabilitate care predispune la a fi rănit cu mai multă ușurință, predispune la traumatizare și este, la bază, un factor de risc. Pe de altă parte, există și vulnerabilitatea sănătoasă, care derivă din putere, din capacitatea de a ne regla emoțional. Este vorba despre acea vulnerabilitate care ne permite să ne expunem sentimentelor dureroase fără să ne vină să fugim, care ne generează energia și motivația să întâmpinăm cu stoicism și cu blândețe demonii interiori. Orice om devine vulnerabil atunci când intră în contact cu răni sau cu factori provocatori de răni, însă acest lucru este cât se poate de natural și este posibil doar în condiții de sănătate și de capacitate. Vulnerabilitatea de victima, varianta cea nesănătoasă, își are originile în neajutorare, în neputință, în lipsa de speranța și de perspectiva de viitor. Poate că nici nu este cel mai corect să o denumim vulnerabilitate ci neajutorare învățată, așa cum și psihologul și autorul american, Martin Seligman, a definit acest soi de vulnerabilitate.

Cel mai curios este că oamenii care se află în supracompensarea sentimentului de neputință sunt cei care ne pot păcăli și se pot pretinde cei mai puternici, cei mai capabili să își asume riscurile. Această formă de lipsă de încredere în sine poartă aparențele puterii și rezistenței inducând deseori în eroare și smulgând de la cei din jur laude și recunoașteri care doar hrănesc iluzia și dependența celui aflat în supracompensare. Deși se poate confunda cu puterea, de fapt vorbim despre o fragilitate a ideii de putere și capacitate care este apărată cu rigiditate și fixism în față oricărei dovezi contrarii.

Concluzionând, puterea autentică se poate recunoaște în omul care rămâne deschis în fața sentimentelor negative și care își permite disconfortul și durerea, ceea ce deseori devine un lux în psihicul omului rănit. Este interesant și totodată eliberator să descoperim că puterea nu înseamnă o toleranță cât mai ridicată la frustrare și nici să rezistăm cu zâmbetul pe buze în fața unor situații neplăcute fără să simțim disconfort. Puterea înseamnă să avem capacitatea să ne doară, să plângem, să tremuram de frică, să ne acceptăm natura de ființe emoționale care au nevoie să își consume durerile pentru a se vindeca. Vulnerabilitatea și fragilitatea umană rămân, totuși, trăsături fundamentale fascinante, profund atractive și demne de admirație și respect. Este normal să fim vulnerabili. Suntem puternici atunci când suntem vulnerabili.

Descoperă mai multe despre legătura dintre minte și corp, modurile în care psihoterapia te poate ajuta să depășești o perioadă dificilă sau traumele din copilărie, cum să-ți gestionezi mai bine emoțiile și cum să ții stresul sub control. Parcurge informațiile de pe site și trimite cu încredere formularul de contact către PsihoHelp cu mesajul sau întrebările tale, fie pentru a-ți face o programare.

PROGRAMEAZĂ-TE