Viața de cuplu nu este întotdeauna ușoară și oricât de stabilă este o relație întotdeauna există loc de surprize. Cu siguranță niciunul dintre noi nu este complet străin de această poveste în care, dintr-o dată, firul lucrurilor se termină. Sau devine plin de tensiune purtând esența unui sfârșit nedorit.

Cred că cel mai șocant se resimte pentru persoanele care se află în relații de zeci de ani, care se cunosc încă din perioada adolescenței și, ajunși în pragul maturității, în jurul vârstei de 30-40 de ani, se instalează, treptat, o criză de relație. S-a constatat că acest moment de tensiune pornește de la unul dintre parteneri, care traversează în acel moment din viața lui o confuzie existențială în ceea ce privește rolul său în propria viață.

Fiecare dintre noi relaționează conform unui tipar format în urma relaționării cu persoanele de îngrijire din copilărie, în funcție de personalitatea noastră, în funcție de stilul de atașament format în primele luni de viață, în funcție de cultură și așa mai departe. Oricât de mult ar fi tentant să credem că în relația noastră este vorba mai mult despre celălalt, este de fapt vorba mai mult despre noi. Modalitatea în care ne alegem partenerul de cuplu nu este atât de ieșită din sfera de control pe cât s-a presupus de-a lungul timpului. Iubirea nu este atât de neînțeleasă și de “oarbă”. Noi, oamenii, ne alegem partenerii în funcție de ceea ce se potrivește cel mai bine cu ceea ce avem nevoie, cu ceea ce cunoaștem, cu ceea ce considerăm ca fiind bun, plăcut, potrivit. Deși atracția apare spontan și aparent fără control, de fapt, atracția apare atunci când noi intrăm în contact cu o persoană care corespunde acelor criterii interioare. Modalitatea în care se întâmplă această recunoaștere rapidă, inconștiență a oamenilor potriviți încă nu este complet explicată din punct de vedere științific.

Ceea ce se cunoaște în momentul de față este că noi funcționăm prin intermediul recunoașterii lucrurilor pe care le știm deja, pe care le considerăm stabile și sigure. Datorită faptului că sistemul limbic funcționează pe bază de durere și plăcere, pe care le traduce în pericol și siguranță, noi resimțim ceea ce considerăm ca fiind cunoscut și stabil în senzația de plăcere. Suntem atrași de ceea ce cunoaștem în materie de oameni, relaționare și atunci persoanele de care ajungem să ne îndrăgostim ne fac să ne simțim în feluri cunoscute, familiare. De multe ori oamenii au acea senzație că se cunosc de o viață deși de abia s-au întâlnit, iar acest lucru este explicat de faptul că s-au ales fix pe criteriul familiarității. Problema din această poveste este că pachetul include atât lucrurile bune pe care le cunoaștem cât și lucrurile negative. Cele care ne-au rănit, care ne-au făcut rău. Nu înseamnă neapărat că partenerii de cuplu seamănă cu părinții noștri. Însă cu siguranță fiecare dintre noi a putut observa că fix partenerii sunt cei care au acces atât de ușor acolo unde ne doare mai rău, acolo unde deja avem răni. Rareori ne legăm de persoane care ne creează răni complet noi și care “nu ne apasă deloc pe butoane”.

Un fenomen foarte des întâlnit și destul de puțin înțeles este cel în care cuplurile care au dat dovadă de stabilitate, forță și  armonie, ajung să se despartă. Atât femeile cât și bărbații ajung să se simtă sufocați în relație, parcă și-ar dori altceva însă nu le este clar ce, nu mai sunt siguri că partenerul ales este cel potrivit, se întreabă dacă nu cumva s-au grăbit, doresc să simtă din nou sentimentul îndrăgostirii, al unui nou început cu emoții. În rândul bărbaților s-a întâlnit des motivul unei tinereți netrăite, sentimentul că au ratat lucrurile pe care viața în afara unei relații le poate oferi și simt nevoia să recupereze. În rândul femeilor s-a întâlnit des prezența unei monotonii, a unei lipse de dragoste, de “scântei” care par acum, în mod dureros, stinse.

Din ce motiv se ajunge la această criză de relație? Cum poate fi evitată?

Adevărul este că nu există o explicație generală care să se aplice oricui. Răspunsul este în fiecare dintre noi. Oamenii au aceleași nevoi emoționale de relație și de autonomie. Cu toții avem nevoie să fim în relație cu mediul înconjurător și cu noi înșine. Problema este că din cauza unor suferințe profunde din perioada copilăriei, în viața de adult este destul de dificil să ne satisfacem nevoile emoționale întocmai cum am avea nevoie. De regulă, noi ne putem satisface nevoile noastre, putem avea grijă de noi înșine în măsura în care s-a avut grijă de noi. Motivul este, unul, pentru că doar așa cunoaștem și al doilea, că indiferent dacă s-a avut grijă de noi într-o manieră defectuoasă, noi nu am știut asta în copilărie și am crezut că aceea este normalitatea, în ciuda faptului că a fost dureros. Acesta este unul dintre motivele pentru care mulți oameni sunt atât de obișnuiți să le fie rău, încât nu sesizează anormalitatea din viața lor.

Ceea ce este interesant de văzut în funcționarea psihicului este că satisfacerea precară a nevoilor emoționale, pe modelul satisfacerii din copilărie, este o agresiune la propria persoană. Dacă în copilărie agresorii au fost părinții sau persoanele de îngrijire, în viața adultă noi continuăm respectiva agresiune exact așa cum am fost “învățați” că este normal. Astfel, ajungem să ne satisfacem noi în mod deficitar nevoile și ne alegem parteneri care ne satisfac nevoile în același mod deficitar. Motivul fiind, așa cum am spus, pentru că doar asta cunoaștem, aceasta este normalitatea percepută.  După un număr considerabil de ani în care lucrurile au stat în felul acesta este absolut normal să existe o răbufnire. Și de cele mai multe ori oamenii au senzația ca relația este problema, că partenerul de cuplu este problema. Și poate că uneori chiar așa este. Însa baza, sursa problemei este în interiorul fiecăruia dintre noi. Pentru că noi facem alegerile, noi ne îndreptăm către partenerul “potrivit” pentru “normalitatea” noastră. Și se ajunge la faza în care nu mai suportăm partenerul de cuplu sau chiar toată relația fix din cauza faptului că prin intermediul relației și a partenerului nu facem decât să ne continuam autoagresarea.

Spre exemplu, o persoană care nu are încredere în ea și se simte nesigură își va căuta parteneri care au încredere în ei, care doresc să dețină controlul și să o protejeze. Persoana care nu crede în ea a ajuns în această situație din cauza faptului că nici persoanele de îngrijire nu au stimulat încrederea în sine, au preferat să facă ei totul, au manifestat o hiperprotectie care i-a amputat autonomia. Copilul devenit adult va simți în continuare nevoia de protecție nesimțindu-se capabil să și-o ofere de unul singur, în ciuda faptului că ar putea. Partenerul ales, cel încrezător în forțele proprii, are șanse foarte mari să dorească să hiperprotejeze partenerul perceput ca fiind vulnerabil. Acest fapt nu ar face decât să continue amputarea autonomiei, să rănească în același fel în care au făcut-o persoanele de îngrijire ale partenerului lipsit de încrederea în sine. Deși nu există această intenție, lucrurile pur și simplu se întâmplă. Felul în care noi ne-am format pe noi înșine poate să dăuneze partenerului de cuplu într-un fel sau altul. Și după cum am menționat mai sus, nu este o coincidență faptul că partenerii noștri ne apasă acolo unde ne doare mai rău, practic noi i-am ales pe modelul acesta.

Unde vreau să ajung cu toate aceste explicații este că atunci când unul dintre parteneri explodează și își dorește să rupă o relație de atâția ani de zile, o explicație este aceea că nevoile sale au continuat să fie precar satisfăcute atât de către sine cât și de către partenerul său, astfel încât are loc o reacție emoțională intensă. Este exact ca o picătură care umple paharul. După ani și ani de zile de autoagresiune neconștientizată apare această manifestare violentă care nici nu este înțeleasă. Cu siguranță că, dacă s-ar uita cu adevărat în interiorul său, persoana aflată în această etapă a vieții ar putea recunoaște faptul că ceea ce simte nu are legătură cu partenerul de cuplu în mod direct, nici cu stilul de viață, ci cu ceea ce a fost în interiorul său încă de la început însă a evitat în toți acești ani. Este un fel de strigăt disperat al psihicului nostru care transmite faptul că a obosit să se neglijeze, să se autoagreseze și că rana a devenit tot mai adâncă până în punctul în care nu mai poate fi evitată.

Aceste crize de relație se pot finaliza prin încheierea relației sau prin consolidarea acesteia. Dacă partenerii discuta deschis, înțeleg care este problema reală, aleg să lucreze cu ei însăși, astfel încât să fie diminuate efectele nocive pe care le-au creat unul în altul, se poate consolida o relație foarte frumoasă, care va fi chiar mai puternică decât înainte și mult mai sănătoasă. Însă, oricât de trist ar suna, uneori, să închei o relație poate fi cel mai sănătos lucru pentru amândoi. Nu există un panaceu universal, trebuie consultat un specialist psiholog pentru a putea fi făcută o evaluare corectă a situației, pentru a se ajunge la claritate, la motive și la potențiale soluții.

În concluzie, o explicație foarte probabilă a crizelor de cuplu se regăsește în satisfacerea precară continuă a nevoilor emoționale ale partenerilor de cuplu, care produc o adâncire a unei răni deja existente până în punctul în care există un puseu emoțional intens, greu de înțeles și greu de suportat. Soluțiile pot fi găsite împreună cu un specialist psiholog de cele mai multe ori, dar este bine să fim pregătiți si pentru faptul că o despărțire poate să fie lucrul de care avem nevoie cel mai mult, chiar dacă nu ne dăm seama de asta.

Descoperă mai multe despre legătura dintre minte și corp, modurile în care psihoterapia te poate ajuta să depășești o perioadă dificilă sau traumele din copilărie, cum să-ți gestionezi mai bine emoțiile și cum să ții stresul sub control. Parcurge informațiile de pe site și trimite cu încredere formularul de contact către PsihoHelp cu mesajul sau întrebările tale, fie pentru a-ți face o programare.

PROGRAMEAZĂ-TE