Atunci când se discută despre traumă, s-a constatat că oamenii se gândesc automat la un eveniment unic, distrugător, cu efecte vizibile pentru oricine și care se întâmplă din cauza unui ghinion teribil pe care îl poate avea cineva, într-un context. Adevărul este că lucrurile nu stau deloc așa, iar specialiștii au arătat că trauma nu se referă la un eveniment, ci se referă la rana interioară pe care o persoană o capătă din cauza unor întâmplări apărute în viața sa, cele mai multe dintre ele nefiind atât de “evident traumatizante.”  Iar problema cea mai mare nu este că vorbim despre o rănire, ci faptul că această rană rămâne activă toată viață atunci când nu este “tratată” corespunzător. Rănile apărute din traumatizări nu sunt dintre acelea din care ne revenim singuri și cu ușurință și necesită un parcurs specific de vindecare.

De zeci de ani s-a putut observa că oamenii ajung în viața adultă să sufere din tot felul de cauze precum alcoolismul, consumul de droguri, tulburări alimentare, depresie, anxietate și multe altele. Depresia și anxietatea au fost denumite chiar bolile secolului. Să fie asta doar o întâmplare nefericită în care unii dintre oameni au pur și simplu ghinion? Sunt oamenii “comozi”, “de slabă calitate” și  “încăpățânați să își facă rău”? Au preferat să consume droguri, alcool, să mănânce fără oprire în detrimentul unei vieți sănătoase? Aceste întrebări pot, cu ușurință, primi răspunsuri greșite sau pot rămâne fără un răspuns și tocmai de aceea în acest articol o să dezbatem ce înseamnă, de fapt, aceste lucruri și cum se ajunge la astfel de probleme în viață de adult.

Pentru a putea încadra aceste lucruri este nevoie să înțelegem că trecutul joacă un rol esențial în formarea acestor tipuri de psihopatologii. Iar prin trecut ne referim la copilărie. Mulți oameni se întreabă de unde această nevoie a psihologilor de a se întoarce mereu în copilărie și nu îi înțeleg utilitatea. Principalul motiv este funcționarea psihicului uman. Și anume, se cunoaște faptul că dezvoltarea creierului uman se întâmplă gradual, iar în primii ani de viață rațiunea (lobii frontali) se află “în progres” nefiind accesibilă pentru copii decât pas cu pas. De aceea copiii nu înțeleg atât de multe lucruri și putem observa cu ochiul liber că pe măsură ce înaintează în vârstă capătă simțul rațiunii.

Cu toate acestea, ceea ce este deja dezvoltat în copii încă de când se nasc este creierul limbic și anume sediul emoțiilor și al memoriei emoționale. Noi nu simțim cu aceeași structură din creier cu care gândim. Ele sunt diferite și funcționează în registre diferite. Prin urmare, copiii vin pe lume având doar capacitatea de a simți, având extrem de multe nevoi și fiind complet dependenți de cei din jur pentru a supraviețui. Acest lucru îi face pe copii vulnerabili. Nu au capacitatea să se apere, nu au capacitatea să pună la îndoială ceea ce le transmit adulții despre ei și despre lume și nu au capacitatea să facă diferența între ceea ce este bine și ce este rău. Aceste lucruri îi pun în risc de traumatizare, de rănire profundă fără să aibă niciun fel de capacitatea de a se proteja singuri.

Probabil că ați putut intui până acum că în această perioadă de viață, riscul cel mai mare vine din partea persoanelor semnificative (figurile de atașament) (vorbim în special de părinți, dar și de persoanele de îngrijire, cum ar fi bone, bunici, educatori). De ce acest lucru? Din cauza faptului că reprezintă cele mai importante persoane din viața copilului, din cauza faptului că pentru copil sunt autoritatea supremă, din cauza faptului că un copil este perfect dependent emoțional și fizic de părinții săi. Dacă ne gândim un minut, chiar și în viața de adult ne doare cel mai rău atunci când un lucru deranjant vine din partea celor de care ne simțim dependenți  și pe care îi iubim foarte mult (de regulă partenerii de cuplu, alteori și părinții, etc). Iar noi, ca adulți, avem totuși norocul să fim autonomi în cea mai mare măsură posibilă pentru un om, privilegiu adus de înaintarea în vârstă. Acum puteți să vă imaginați cum este pentru un copil să fie rănit constant de părinții săi, care reprezintă centrul universului său.

Și prin rănire facem referire la: a-i spune lucruri jignitoare des, a-l abuza fizic, a-l neglija, a-l abuza sexual, a-l forța să facă lucruri care nu îi plac și nu i se potrivesc, a-l certa toată ziua, a-i găși doar defecte și niciodată calități, experiența unui divorț violent, lipsit de explicații pentru copil, decesul unui părinte, îmbolavirea unui părinte, lipsa dovezilor de afecțiune (îmbrățișări, cuvinte frumoase, mângâieri, alintări) și multe altele. Să fii expus la oricare dintre aceste lucruri menționate și să fii incapabil să te protejezi, să te ajuți, să scapi, să faci să îți fie mai bine, să fii dependent de cei care te abuzează, să nu existe nicio altă varianta, să fii expus pur și simplu la durere și la frică și să te simți complet neputincios și singur în situația asta înseamnă pentru oricine traumatizare. Este dincolo de capacitatea psihicului uman de a putea suporta și să rămână sănătos, fără “rupturi”.

Ce trebuie înțeles foarte clar de aici este faptul că în perioada copilăriei nu avem mai deloc “scuturi” împotriva rănirii și abuzurilor, prin urmare cele mai adânci urme sunt întotdeauna venite din perioada de vulberabilitate  și dependență maximă. Adevărul este că și în viața de adult, dacă cineva ar rămâne fără fără nicio capacitate de apărare, dacă ar deveni complet dependent de cei din jur ar deveni la fel de vulnerabil precum un copil, iar rănile căpătate vor fi la fel de profunde.

Acum că am clarificat ce înseamnă traumatizare, de ce este important trecutul și cum cele mai adânci răni se întâmplă în perioada copilăriei și mai ales în raport cu părinții o să discutăm despre tulburările din sfera emoțională. Specialiștii în studiul și tratamentul traumei au arătat faptul că întotdeauna traumele din copilărie rămân traume toată viața sau până la momentul vindecării prin intermediul unui specialist, timpul nevindecand toate rănile, așa cum deseori auzim. Din contră, rănile provenite din traumatizări se adâncesc o dată cu trecerea timpului și degenerează fix în tulburările amintite la începutul articolului și nu numai.

Nenumărate cercetări științifice făcute în toate colțurile lumii au arătat faptul că există o corelație clară între abuzul sexual, violența fizică, neglijare și obezitate, depresie, anxietate, consum de substanțe și alcoolism. Și trebuie, totuși, să menționăm că în cazul unor tipuri de evenimente, spre exemplu o palmă dată, un ton ridicat o dată, un cuvânt mai urât aruncat la nervi nu va produce traumatizare. Însă dacă aceste lucruri se întâmplă regulat, în mod cert vor produce traumatizare. Și este posibil să pară exagerat și să va întrebați cum ar putea niște cuvinte, niște palme date să traumatizeze pe cineva. Răspunsul vi-l puteți oferi singuri imaginându-vă următorul lucru: dacă persoana pe care o iubiți cel mai mult pe lumea asta v-ar spune continuu doar cuvinte urâte, v-ar da palme regulat, ar țipa mereu la dumneavoastră timp de 10-15 ani și nu ați avea nicio posibilitate de a schimba acest lucru și de a scăpa din această situație, cam cum credeți că v-ați simți?

Să nu excludem și abuzurile “acceptate social” și chiar încurajate în care copiii ajung să fie epuizați din cauza pretențiilor nerealiste și nepotrivite de performanță și excelență la școală, în care copiii sunt valorizați și iubiți doar dacă aduc note mari acasă și dacă iau premii la concursuri și olimpiade. Ceea ce este, în viața de adult, echivalentul  lui: sunt bun doar dacă voi câștiga mulți bani, sunt bun doar dacă o să fiu manager, sunt bun doar dacă sunt cel mai bun dintre toți, iar în afara acestor lucruri nu am nicio valoare, nu pot trăi cu mine. Să vii pe lume și să simți cu toată ființa ta că ești iubit și valorizat doar în aceste condiții stricte este întru totul deprimant și cutremurător și, în mod deloc surprinzător, cercetările au demonstrat că nivelul perfectionismului este direct proporțional cu nivelul depresiei și al anxietății. Prin urmare, cu cât mai perfecționist, cu atât mai depresiv și anxios.

Lasând totuși subiectul deschis, pentru dezbateri ulterioare, putem încheia acest articol, readucând în prim plan importanța perioadei copilăriei care este caracterizată printr-o maximă vulnerabilitate în fața traumatizării, rolul incredibil de important al părinților în această perioadă de viață și faptul că abuzurile venite din partea părinților sunt în mod cert corelate cu psihopatologia adolescenților și a adulților.

Descoperă mai multe despre legătura dintre minte și corp, modurile în care psihoterapia te poate ajuta să depășești o perioadă dificilă sau traumele din copilărie, cum să-ți gestionezi mai bine emoțiile și cum să ții stresul sub control. Parcurge informațiile de pe site și trimite cu încredere formularul de contact către PsihoHelp cu mesajul sau întrebările tale, fie pentru a-ți face o programare.

PROGRAMEAZĂ-TE